Preocuparea pentru a aşeza politica fiscală pe baze care să ajute demarajul economic, să calmeze tensiunile sociale şi să restabilească poziția şi statutul normal al întreprinzătorilor şi cetăţenilor in faţa impozitului a reprezentat o constantă a factorilor de decizie politică din România ultimilor ani.
O dimensiune a acestei preocupări şi-a găsit materializarea in inițierea, începând cu anul 2000, a impozitului pe profitul global. Experimentul are ca bază legală OG nr. 73/1999, Normele metodologice nr. 1066/29 noiembrie 1999 ale Ministerului de Finanţe privind aplicarea acestei ordonanţe şi HG nr. 611/13 iulie, 2000 cu privire la restabilirea. baremului lunar pentru impunerea veniturilor din salarii şi pensii şi a actualizării sumelor fixe prevăzute de OG nr. 73/1999.
Obiect de dispută teoretică, metodologică și juridică
Deja pusă in practică şi dorită a fi o reuşită, această iniţiativă se dovedeşte a fi obiect de dispută teoretică, metodologică şi juridică. Bornele fixate pentru întinderea intervenției noastre nu permit o tratare exhaustivă a întregii problematici născute din discuţiile contradictorii consumate pe subiect. Ne îngâduim de aceea, o prezentare a. unor avantaje şi, eventual, dezavantaje pe care acest tip de impunere le produce organismului economic şi social
Începem prin a retine faptul că OG nr. 73/1999, actul normativ de bază in materie, are in vedere două metode de impunere: prima vizează globalizarea a trei categorii de venituri (din salarii, din activităţi independente şi din cedarea, folosinţei bunurilor) spre a fi impuse, pe total, după terminarea anului fiscal; a doua înseamnă impunerea fiscală, cu reținere la sursă pentru veniturile din dividende, dobânzi, din transferul de proprietate asupra valorilor mobiliare şi părţilor sociale, venituri din jocuri de noroc şi alte venituri.
Cu suport intr-o atare concepție generală, cele două metode propuse prin ordonanța guvernamentală amintită apropie politica fiscală a României de cea practicată cu succes în ţările cu economie de piață, şi, in principal, de cea a ţărilor europene. Se asigură, astfel, şi dintr-o atare direcţie, o armonizare a legislaţiei româneşti cu cea a Europei Occidentale. Adăugăm, in context, că sistemul naţional operant este conceput şi utilizat tot pentru a asigura apropierea de limbajul european in materie. Argumentează o dată in plus in această direcție şi premisa de plecare: in mare parte, masa impozabilă se stabileşte pe baza declaraţiilor personale ale contribuabililor; se pune bază, in alți termeni, pe conştiinţa civică, pe încrederea pe care statul trebuie să o aibă in cetăţeni.
Apoi, globalizarea celor trei venituri amintite şi impunerea sumei lor in expresie netă cu aceeaşi cotă asigură un tratament unitar veniturilor, indiferent de provenienţa lor. În general, acest fapt a fost perceput ca fiind unul pozitiv. încadrarea, fără reţineri, a acestei măsuri la rubrica cu semnul plus ni se pare, totuşi, forţată. Pozitivă poate fi socotită latura de simplificare a operaţiunii sub raportul evidenţei ca atare: impozitul se aplică, finalmente, la o sumă globală şi nu pe fiecare categorie de venit în parte; sistemul este permisibil unei contabilităţi în partidă simplă pentru cei ce obțin venituri din activităţi independente şi completării, fără dificultăți, a unor fișe fiscale, standard pentru celelalte două categorii de venituri. De loc dificilă este" şi raportarea veniturilor nete impozabile la baremul lunar şi anual după care, pe tranşe de venit, se aplică o anumită cotă a impunerii. Este vădită, aici, şi încercarea-de a asigura un plus de transparenţă legislației fiscale, Fără o pregătire prealabilă de specialitate, orice contribuabil se poate informa pe calea cea mai directă, din chiar textul actului legislativ, despre obligațiile sale fiscale pe care le poate, astfel, determina cu anticipaţie pentru a-şi construi propriu-i buget de venituri şi cheltuieli.
Veniturile din muncă au fost întotdeauna protejate
Dar punerea pe același plan, spre a fi impozitate, a veniturilor din salarii cu cele dobândite prin cedarea folosinţei bunurilor nu se poate înscrie în direcţia echităţii, deşi acest lucru se pretindea a se asigura prin' actul legislativ în discuție.
Plecând de la ipoteza că echitate nu înseamnă şi tratament egal, istoria politicii fiscale, la noi ca şi in ţările dezvoltate şi civilizate ale lumii, reliefează că veniturile din muncă au fost întotdeauna protejate. Pentru că munca este factorul de producţie care dă însuflețire tuturor celorlalți, încurajarea folosirii acestuia cu maximă eficienţă s-a realizat şi printr-o impozitare mai «blândă» a veniturilor create pe această direcţie fată de veniturile provenite din exploatarea oricărui alt capital. Or, din toate luările de poziție, orale sau 'scrise, la adresa OG nr. 73/1999, se desprinde ideea de. esenţă că încălcarea acestui principiu fundamental ce tine de raţionalizarea politicii fiscale este asimilată unei măsuri pozitive ce asigură eliminarea discriminărilor in ceea ce priveşte tratamentul fiscal al diferitelor categorii de venituri şi, deci, ca pe o consolidare a echităţii fiscale. Din motivele arătate credem' că «Acelaşi venit, indiferent de sursă, aceeaşi sarcină fiscală» nu poate fi socotită emblema unei politici fiscale cu pretenție de a promova echitatea.
Mai degrabă lărgirea ariei veniturilor care se supun impozitării, cu unele excepţii care au în vedere aspecte de protecție socială, aplicarea unui barem progresiv de impunere, personalizarea sarcinii fiscale şi fixarea unui cuantum de venit neimpozabil sub forma. deducerilor personale de bază şi a unor deduceri suplimentare pentru persoanele aflate in intretinerea contribuabilului cu actualizarea veniturilor acestora din urmă la cota inflaţiei astfel încât să nu se impună venituri nereale ,,realizate" graţie puseurilor inflaționiste pot susține ideea echității fiscale dorite.
De asemenea, tot ca o realizare şi tot în spiritul echităţii fiscale poate fi socotită şi măsura de cuprindere şi asimilare cu veniturile salariale şi pe cele primite în natură sau provenite din alte surse decât salariile pe care angajatorul le oferă angajatului sub orice formă, fie ca recompensă pentru efortul depus, fie ofertă cu titlu gratuit. În felul acesta îndemnizațiile demnitarilor, drepturile de soldă lunară, primele, sporurile şi alte drepturi ale cadrelor militare, indemnizaţia lunară brută, precum şi suma din venitul net cuvenită administratorilor de la regiile autonome, de la societăţile naționale şi comerciale la care statul este acționar majoritar, sumele primite pentru activităţile de cenzor, de reprezentant al adunărilor generale în consiliile de administrație etc., - toate sunt considerate şi tratate ca venituri impozabile în aceeaşi măsură ca şi salariile. Cât priveşte drepturile în natură precum folosirea vehiculelor de orice tip din patrimoniul instituției sau al firmei în scopuri personale, utilizarea unei locuințe cu acelaşi statut în scop personal, acordarea de produse alimentare, îmbrăcăminte, cherestea, lemne de foc, energie electrică, termică, abonamente de orice natură, permise de călătorie, bilete de tratament şi odihnă etc., acestea sunt evaluate la preturile pieței şi impozitate după baremul unic. În felul acesta s-a înlăturat orice suport pentru regimuri preferenţiale permisibile înainte pentru angajații regiilor de transport, electricitate, bănci etc. În condițiile în care salariatul unei bănci este obligat să plătească impozit pentru diferența pozitivă dintre dobânda practicată pe piaţă de către creditorul său şi dobânda preferenţială la creditul primit în calitatea sa de membru al respectivei instituţii creditoare, nu se mai poate vorbi de un tratament favorizant pentru unii și discriminatoriu pentru alţii; nu se mai poate profita de apartenenţa, pur şi simplu, la o societate furnizoare de servicii cărora, în virtutea calităţii de angajat, le poţi da o adresă personală.
Câteva aberații
Cu mai mai puține șanse de a primi percepția pozitivului este măsura de a scuti de impozit veniturile obținute din jocuri de noroc, din premii şi prime în bani şi/sau în natură sub valoarea de 3 milioane lei pentru fiecare câştig realizat de acelaşi organizator sau plătitor într-o singură zi. Acestea pentru ca acei 3 milioane lei reprezintă tocmai câştigul mediu lunar pentru toate celelalte categorii de salariați din România, câştig impozabil şi obţinut cu prețul unui efort consumat pe parcursul unei luni de zile.
În sfârşit, inițiativa guvernamentală ce a prins contur prin OG nr, 73/2000 a avut pretenția, afişată oficial şi într-o notă ostentativă, a unei relaxări fiscale. Din păcate nu sunt mulţi cei care îmbrăţişează această impresie. E posibil ca, la finele anului fiscal, în primăvara anului 2001 numărul acestora să se reducă substanţial, în condițiile în care vor constata că se situează prin veniturile obţinute la nivelul maxim de impozitare. Faptul e uşor de înţeles dacă avem în vedere că 60 de milioane şi, respectiv, 64,7 milioane lei din iulie 2000 sunt sume de venit ce se pot atinge cu uşurinţă într-un an fiscal. Pentru tot ce depăşeşte aceste nivele se percepe o cotă de impunere de 40 la sută. Acestor tranşe anuale maxime le corespunde un venit mediu lunar brut de circa 5 milioane de lei. La un curs aproximativ' de 25.000 lei/dolar aceasta înseamnă că un contribuabil cu un venit de 200 dolari/lună este tratat de statul român ca un prosper, un bogat şi, ca atare, trebuie să-şi aducă obolul la vistieria cetăţii, în mod penalizator - cu 40 la sută impozit - pentru că a "îndrăznit" să urce atât de mult în ierarhia înavuţiţilor, Un venit mediu brut pe lună de 200 de dolari trimite la economia de subzistenţă și la lumea a treia. Cu o atare bază de raportare, pretenția de relaxare fiscală nu poate fi decât hilară. Dimpotrivă, prin cotele de impunere impuse se dovedeşte mai mult calitatea de stat fiscal confiscativ, sufocant pentru orice politică de economisire şi investiţie şi obligat, în lipsa adevăratelor şi sănătoaselor surse bugetare, lipsă determinată de recesiunea economică, să apeleze la ultima soluție, cea a înrobirii muncii pe calea fiscului.
